Farmecul de la coada plutonului

De ce să te înscrii la o cursă de alergare, chiar dacă nu ești printre cei mai buni

Imagine: David Griffiths | Unsplash

La final de curse și antrenamente am dat peste multe reacții dramatice de felul:

„Am bătut atâta drum pentru cursa aceasta și n-am făcut nimic!”

„Sunt cel mai slab! Sunt varză!”

„A fost mers, nu alergat!”

„M-au întrebat părinții pe ce loc am ieșit… Nu au fost impresionați.” (La un maraton cu 12.000 de oameni.)

„De ce m-am băgat în chestia asta?” (Mă mai întreb și eu uneori.)

După ce le auzi de câteva ori, începi să te întrebi dacă nu ar fi mai puțină bătaie de cap să alergi singur pe bandă.

Oare de unde vine (auto)critica aceasta atât de brutală? Am o teorie.

Știi sau îți poți imagina cum e să ai părinți cu cariere puse la punct și viață socială, care par că au energie nemărginită și le jonglează pe toate cu succes? Iar tu ai impresia că nu te vei ridica niciodată la nivelul lor? Resimți ceva presiune de performanță, nu?

Teoria mea e că așa e și cu românii și lumea sporturilor. În țara Nadiei Comăneci, a Simonei Halep, a lui Mircea Lucescu și a multor altora cu greutate, chiar și atleții amatori și persoanele semisedentare ajung să aibă complexe, de parcă rezultatul de la un cross caritabil le definește valoarea ca persoană. Dacă nu sunt excepționali, nu aparțin acestei lumi. Se compară cu „părinții”.

A te înscrie la o competiție doar pentru experiență și atmosferă poate părea, pentru mulți, o anomalie. Dar hai să privim situația dintr-un alt unghi. Voi împărtăși, în cele ce urmează, ce am învățat până acum din lumea alergării și ce avantaje sunt când termini o cursă chiar și printre ultimii.

Avantajele în a termina o cursă la coada clasamentului

Înainte de prima mea cursă pe asfalt, rulau diverse scenarii în minte: că mă rătăcesc, că termin ultima, că se redeschide traficul și eu încă sunt pe traseu. Voiam să știu care e cel mai rău lucru la care să mă aștept.

Așa am aflat despre conceptul și mentalitatea de „back of the pack” (coada plutonului). În alergare, se referă la participanții care se situează în ultima parte a clasamentului în cadrul unei curse sau al unui grup de antrenament. Deși nu sunt în centrul atenției, ei constituie majoritatea la evenimentele de masă (maratoane, semimaratoane, crossuri). Cei din zona aceasta au o abordare axată pe experiență, progres personal și bucuria de a alerga. Se compară mai rar cu ceilalți.

În realitate, „cel mai rău scenariu posibil” vine la pachet și cu câteva avantaje.

1/ Absorbi atmosfera și apreciezi detaliile în felul și ritmul tău.

Odată ce treci de rușinea și de regretul că nu te-ai apucat de sport la 3 ani, atunci începe magia. Descoperi frumusețea traseului, simți energia oamenilor și ai timp și de fotografii pentru Strava.

Dacă ajungi ultimul sau printre ultimii la linia de finish, poți spune că ai scos maximum din cursă. Ce privilegiu! Dai un ban, dar stai în spate.

2/ Socializezi mai mult.

Cum ar fi ca, pe lângă febră musculară, să pleci de la o cursă și cu prieteni noi?

Cei din față sunt prea ocupați cu ritmul și respirația, dar tu poți să stai cu gașca sau cu alergători pe care abia i-ai cunoscut și să petreceți timp de calitate printr-o alergare ușoară, în ritm conversațional. Așa se leagă prieteniile.

3/ Faci parte dintr-o comunitate frumoasă.

La un moment dat, eram convinsă că nu o să mă mai înscriu la nicio cursă în următorul an. Voiam să mă antrenez în liniște.

Însă mi-am dat seama că ar fi bine să nu îmi neglijez nevoia de apartenență la o comunitate de dragul unui progres care nici măcar nu e garantat. Așa că m-am înscris la o tură de recunoaștere pentru un cross pe poteci (trail running), aflat la prima ediție. Îmi plac începuturile.

E prea devreme pentru impresii, însă ce știu sigur e că n-o să mă bântuie vreun „ce-ar fi fost dacă?”.

4/ Îți poți seta propriul obiectiv de performanță.

Cine crede că podiumul e tot ce contează la o competiție de alergare, ratează multe dintre micile bucurii ale vieții de alergător.

De exemplu, un semimaraton făcut în mai puțin de două ore constituie un obiectiv solid. Dar la fel de solid consider că ar fi și:

• Să duci la bun sfârșit tot programul de antrenamente;

• Să ai o strategie bună pentru nivelul tău (ritm, dozarea efortului etc.);

• Să atingi un record personal;

• Să termini cursa în forță (cu „splits” negative);

• Să termini cursa.

5/ Te autoevaluezi.

Sigur că te poți antrena în vid la infinit, în confortul sălii de fitness sau al stadionului local. Dar e bine și să te verifici din când în când, iar un cadru organizat îți dă o legitimitate aparte.

6/ Ai un risc mai mic de accidentare.

Ritmul mai conservator reduce anumite riscuri. Nu e spectaculos, dar e sustenabil. Și probabil le faci viața mai ușoară organizatorilor.

7/ Găsești obiecte rătăcite de vitezomani.

La tura de recunoaștere menționată mai sus, organizatorul de la coada grupului, cunoscut și ca „sweeper” (adică măturător — minunat pentru stima mea de sine), a primit o cheie pierdută de cineva din față. A anunțat că se duce să găsească proprietarul și apoi revine la noi. L-am asigurat că „Nu e nicio problemă, tot aici ne găsești.”

8/ Nu prea apari în poze.

Dacă nu prea îți place să apari în fotografii, ai noroc. Se strâng destule cadre pentru promovarea evenimentului de la cei din față.

9/ Prezența ta contează.

Cele mai multe competiții au scop caritabil și sunt o formă de a închega o comunitate. De ce să nu fii parte din poveste?

10/ Primești o medalie de finisher și multe aplauze.

Frumusețea la cursele de alergare e că toți care trec linia de finish sunt câștigători și primesc câte o medalie. Iar ultimul care termină primește, uneori, cele mai multe aplauze.

11/ Faci parte din [1-10]% din populație care termină o cursă de n kilometri.

Acesta e un argument pe care îl aud frecvent ca încurajare, dar nu mi se pare foarte motivant. În România, doar aproximativ 8% dintre oameni ating nivelul minim recomandat de activitate fizică (date din 2019). Prin comparație, în Țările de Jos sunt 62%, iar în Danemarca 55%.

Nu ești „special” dacă alergi. Mai degrabă, te afli într-un context în care mișcarea nu e încă o normalitate. Idealul nu e să fii o excepție, ci să fie un lucru accesibil și banal să ai grijă de corpul tău.

În esență, mi-aș dori ca fiecare om să aibă, pe termen lung, o formă de mișcare potrivită lui, suficientă cât să-i susțină sănătatea fizică și mintală.

12/ Chiar este loc și pentru tine.

Uneori mă frământ că ocup locul de start al cuiva mai priceput. Se poate întâmpla asta. Dar nu multe curse au criterii de selecție precum maratonul de la Chicago. Majoritatea funcționează pe principiul „primul venit, primul servit”. Așa că, dacă te-ai înscris, ai tot dreptul să fii acolo.

Un dezavantaj real

Singurul dezavantaj e că, uneori, spre finalul cursei, începe deja să se strângă taraba sau te intersectezi cu participanți din alte activități. Alteori se reia mai devreme traficul rutier. Dar, de obicei, timpul alocat e destul de generos; se anunță în prealabil și se respectă, astfel încât să se încadreze și cei cu un ritm mai lent.

Înscrie-te. Do it for the plot.

Trăim într-o cultură care ne învață că doar primii contează. „Vorbește cineva despre al doilea om pe Lună? Nu, doar despre primul”, auzisem cândva într-un interviu. (Buzz Aldrin, apropo.) Dar gândirea aceasta aplicată sportului recreațional cred că face mai mult rău decât bine.

Eu sunt o alergătoare mediocră și depun mult efort să fiu atât de mediocră.

Nu spun că pe termen mediu sau lung nu poți avea ambiții mărețe, de podium sau altele. Și eu am ambiții. Spun doar să fii bine cu tine și cu locul unde te afli acum. Participă la evenimente chiar dacă nu ești (încă) atât de bun pe cât visezi.

Așa că, dacă ai o cursă anume într-un colț de minte, dar îți e teamă că nu meriți să fii acolo, înscrie-te oricum și antrenează-te cât poți de bine.

---

Mai multe articole pe aceeași temă:

20/02/2026: Conexiunea cu corpul prin fitness și alergare. Forță, feminitate, eros

24/09/2025: Scara REP (Rata Efortului Perceput), de la alergare la viața de zi cu zi

18/12/2024: Ce nu îți spune nimeni când te apuci de alergat