„Toată lumea se dă în carusel” — o animație din anii ‘70 despre relații și maturizare
Un film de animație vechi, cu jazz, expresionism și teoria lui Erik Erikson despre dezvoltarea psihosocială
Nu știu la alții cum sunt algoritmii rețelelor de socializare, dar în colțul meu de internet s-a „viralizat” o animație apărută tocmai în 1976. Se numește „Everybody Rides the Carousel” („Toată lumea se dă în carusel”) și exemplifică stadiile dezvoltării psihosociale, enunțate de psihologul Erik Erikson. Fiecare etapă e delimitată și exemplificată prin metafore și simboluri ce captează realitatea într-un mod precis și profund — cum o definiție obiectivă nu ar putea s-o facă.
M-am uitat la întregul film și m-a entuziasmat ideea de a prezenta teoria din psihologie prin intermediul lui. Așa am pus cap la cap articolul de față.
Nu am inserat imagini din film (pentru a respecta drepturile de autor), însă îl puteți viziona în întregime pe YouTube sau pe archive.org.
Înainte de a intra în detalii (cu spoilers, că nu se poate altfel), merită spuse câteva cuvinte despre procesul creator din spatele acestui film.
Apariția caruselului vieții
„Toată lumea se dă în carusel” e o animație educativă de lungmetraj (1h 12 min), realizată de soții Faith și John Hubley, artiști cu activitate prolifică în ramura producției independente de film animat. Aceștia au început să lucreze la adaptarea teoriei lui Erikson în anul 1973, cu acordul psihologului însuși. Pentru a da glas personajelor, au apelat la copiii lor și la actori aflați la început de drum, printre care și Meryl Streep.
Această producție, una dintre cele mai ambițioase ale lor, folosește analogia caruselului pentru a ilustra cele opt etape ale vieții individului, din pruncie până la bătrânețe, cu provocările aferente. Naratorul, un arlechin jovial și misterios, ne descrie cum funcționează „caruselul vieții”.
De-a lungul cursei, indivizii sar dintr-un vehicul în altul atunci când sunt pregătiți de o nouă experiență. Vedem frânturi din viețile oamenilor aflați la vârste și-n contexte sociale diferite. Personajele sunt cu totul altele la fiecare etapă, tocmai pentru a arăta că, indiferent de mediul în care trăim, suntem fundamental la fel. Avem aceleași nevoi de a fi văzuți, înțeleși, iubiți și îngrijiți când suntem mici și dependenți de familie, de a ne integra într-un grup și a ne simți competenți și valorizați. De la adolescență încolo, avem nevoie să ne formăm o identitate proprie și să găsim un sens în viață și să formăm relații care ne îmbogățesc viața.
Cadrele par a fi pictate în acuarelă, cu forme și proporții exagerate pe alocuri, cu scopul de a reda gândurile, gesturile și emoțiile puternice ale personajelor — expresionism. De asemenea, desenele sunt uneori mai detaliate și mai bine conturate, iar alteori mai defocalizate sau aplatizate, ca niște tablouri care invită privitorii să se piardă în contemplarea lor. Animația folosește simboluri pentru a ne arăta (destul de verde-n față) lumea interioară a personajelor.
Cât despre sunet, filmul se remarcă prin muzica jazz (compusă de William Russo și având pe Dizzy Gillespie ca trompetist) ce formează coloana sonoră și efectele speciale. Jazzul, ca mijloc de expresie, se revarsă și asupra dialogului natural și improvizat, cu replici care se și suprapun pe alocuri, după cum vorbim uneori unii peste alții în realitate.
Abordarea aceasta nonconformistă e specifică filmelor Hubley și le-a adus recunoaștere, inclusiv trei premii Oscar.
Stadiile dezvoltării psihosociale — în teorie și artă
În psihologie sunt mai multe unghiuri din care putem privi evoluția oamenilor. Jean Piaget a venit cu o clasificare a stadiilor dezvoltării intelectuale, iar Lawrence Kohlberg i-a continuat munca și a elaborat stadiile dezvoltării morale.
În articolul de față mă rezum la teoria lui Erikson, a cărei teze centrale constă în faptul că „potențialul de dezvoltare a individului capătă împlinire pe tot parcursul existenței. Fiecare etapă a vieții este deschisă unei noi achiziții psihosociale, ca urmare a unei noi crize de dezvoltare. Acestea apar din conflictul dintre posibilitățile de relaționare ale persoanei și cerințele mediului social.” (Dumitru Vrabie)
Practic, fiecare stadiu aduce cu sine o abilitate centrală („achiziție”) pe care o persoană o va dezvolta prin rezolvarea conflictului specific. În funcție de calitatea rezolvării conflictului, ceea ce se dobândește poate fi un rezultat pozitiv (cum ar fi competența) sau unul nefavorabil (inferioritatea).
În ultima coloană, termenul „axiologic” se referă la valori sau calități etice, iar „corolar” înseamnă concluzie sau consecință. „Corolarul axiologic” este deznodământul cel mai favorabil — virtutea sau calitatea morală pe care o dobândește individul care rezolvă cu succes conflictul specific unui stadiu. Cele opt virtuți mai sunt numite și „puteri de bază”; ele sunt interdependente și trebuie dezvoltate și reafirmate continuu în viață.
Aceste stadii nu sunt fixe și rigide. În funcție de sursa consultată, pot să difere un pic grupele de vârstă si achizițiile. În plus, ca răspuns la diverse critici aduse teoriei sale, Erikson a explicat că aceste procese au loc toată viața într-o formă sau alta. Deci, tabelul relevă perioadele cele mai probabile când au loc anumite conflicte.
Iată, în continuare, fiecare stadiu, prin teorie și prin ceea ce ne arată animația — nu exemple ideale de comportare, ci personaje imperfecte, în viața lor de zi cu zi. De asemenea, am rezumat esențialul, pentru a nu strica experiența vizionării ulterioare.
1/ Infantil (0-1 an) – încredere vs. neîncredere
Teorie
Această perioadă este marcată de prezența mamei (sau a substitutului matern) care va facilita la copil formarea unei relații prototip pentru celelalte relații.
Afectivitatea mamei va determina cultivarea la copil a încrederii în sine și în ceilalți. Lipsa acesteia conduce la neîncredere și va determina dezvoltarea unor complexe de inferioritate, inadaptare, suspiciune etc.
Copilul învață să gestioneze absența mamei și alte frustrări generate de aceasta, atâta timp cât există o relație afectivă pozitivă.
Film
Stadiul începe cu portretizarea legăturii intime dintre mamă și prunc și evidențiază modul în care mama îl îngrijește, îl privește cu blândețe și îl susține în fața noilor experiențe. Tatăl își face prezența prin joacă, mai ales, și vedem cum bebelușul râde și se simte în siguranță de câte ori apare tatăl său în cadru.
O pisică blândă și un porc spinos anxios sunt folosiți ca simboluri pentru felul în care se simte bebelușul în orice moment.
2/ Copilăria mică (1-3 ani) – autonomie vs. dependență, rușine și îndoială
Teorie
La această vârstă, copilul are posibilitatea de a explora sau dezvolta propria autonomie. Aceasta se referă la capacitatea de autocontrol și control flexibil al lumii.
Tipul relației cu părinții este decisiv pentru realizarea achiziției pozitive. Dacă părinții sunt autoritari (controlează permanent copilul, îl pedepsesc), copilul își simte autonomia amenințată. Dacă părinții sunt supraprotectivi, copilul e fără inițiativă, nu are un control asupra realității; devine dependent, nu are încredere în sine, e indecis și trăiește sentimentul neputinței.
Film
Arlechinul ajută un copil să urce în carusel pentru a intra în următoarea sa etapă, în care explorează mediul înconjurător, iar părinții stau cu ochii pe el să nu se rănească. Îi validează alegerile și acțiunile benefice, îl atenționează când e nevoie și se străduiesc să își păstreze calmul în tot procesul.
Ca simboluri, vedem o luptă dusă între leu (autonomie, îndrăzneală) și iepure (îndoială, umilință).
3/ Copilăria mijlocie (3-6 ani) – inițiativă vs. retragere, vinovăție
Teorie
În această perioadă, există o nevoie extraordinară de acțiune. Adultul devine un model de acțiune pentru copil. Apare fenomenul de adultrism — admirația necondiționată a adultului, imitarea comportamentului părinților.
Reacția de interdicție a inițiativelor copilului conduce la interiorizarea vinovăției. Sentimentul de vinovăție se dezvoltă la nivelul sinelui și poate conduce la neîncredere în sine și scepticism față de ceilalți.
Film
Vedem copii în diverse ipostaze (joacă în parc, negocierea rutinei de seară cu părinții). Ei iau decizii pe baza intuiției și simt vinovăție dacă există consecințe negative. Adultrismul se vede cum apare aici, de exemplu când o fetiță se îmbracă în hainele mamei ei.
Cele două achiziții, inițiativă și retragere, sunt simbolizate de o pasăre, respectiv de un șarpe.
4/ Copilăria mare (6-12 ani) – competență vs. inferioritate, lipsă de competență
Teorie
Acest stadiu e marcat de începutul vieții școlare. Ca urmare a diversificării experiențelor de viață, copilul depune eforturi sporite în rezolvarea noilor tipuri de sarcini.
Copiii care se conving pe sine și pe ceilalți că au capacitatea de a face diferite lucruri își dezvoltă o concepție despre sine pozitivă, deci au o stimă de sine ridicată. Cei care se află în situația contrară, au o stimă de sine scăzută. Sentimentul de inferioritate apare în urma trăirii unor eșecuri repetate în realizarea unor sarcini. În acest sens, adulții trebuie să încurajeze acțiunile copiilor spre domeniile în care pot obține succes.
Film
O fetiță începe școala primară. Dimineața, când se trezește, e foarte încrezătoare și entuziasmată. Se îmbracă singură și se pregătește de plecare; nu o lasă pe mama ei să o ajute cu nimic. Însă, de îndată ce iese afară și vede autobuzul școlar, se simte mică și temătoare. Mama îi face cu mâna din prag, iar acel salut încurajator o ajută să urce în autobuz.
Odată ajunși la școală, copiii se compară între ei când vine vorba de abilitățile de învățare și observăm alternarea perpetuă între sentimentul de competență și cel de inferioritate. Ciocnirea cu tot felul de situații inconfortabile și soluționarea lor sunt absolut necesare pentru clădirea unei stime de sine autentice.
Comentariu
Uneori, adulții din jur, în special părinții, încearcă să-i protejeze pe copii de sentimente de vinovăție și frustrare și le oferă soluții de-a gata în loc să-i ajute să-și dezvolte gândirea critică și să-și înțeleagă paleta de emoții. Totuși, este important ca aceștia să experimenteze disconfortul necesar pentru a învăța să gestioneze frustrările vieții adulte, când vor trebui să se descurce pe cont propriu. Lipsa acestei experiențe le poate lăsa o stimă de sine fragilă, iar ulterior, o experiență negativă poate părea „un capăt de lume”. În mod similar, părinții prea autoritari și stricți pot inhiba încrederea în capacitatea proprie de a lua decizii și chiar și capacitatea de a se exprima liber. În astfel de situații, cei care au strâns „achiziții negative” au atât datoria, cât și oportunitatea de a se „reparentifica” — de a-și oferi ceea ce nu au primit la timp de la familie. Un exemplu simplu: să-și vorbească așa cum ar fi avut nevoie să o facă părinții — cu încurajare, nu critici, să împartă problemele în pași mici și ușor de rezolvat și să apeleze la mentori dacă au nevoie.
Pe scurt, reparentificarea înseamnă să te urci din nou în caruselul copilăriei, de data aceasta având șansa să trăiești experiența așa cum ar fi fost benefic de la început.
5/ Adolescența (12-18/20 ani) – identitatea Eului vs. confuzie de rol
Teorie
Adolescentul trece printr-o criză psiho-socială caracterizată fie prin dobândirea propriei identități, fie prin confuzia rolurilor.
În prim-planul preocupărilor sociale stau întrebări de felul: „cine sunt eu?”; „cum mă văd ceilalți?”. Spre sfârșitul perioadei, adolescentul își poate rezolva pozitiv criza de identitate prin integrarea armonioasă a identificărilor sale anterioare.
Există o criză în sensul lipsei unui sentiment unitar al sinelui, deoarece adolescentul joacă uneori roluri opuse.
Identitatea se cristalizează:
◦ între 11-13 ani în „căutarea de sine”,
◦ la 14-16 ani, în perioada afirmării de sine,
◦ la 17-20 de ani, prin identitatea profesională,
◦ la 20-24/25 de ani, prin integrarea și exercitarea unei profesii.
Procesul conturării identității e un aspect furtunos, mai ales în adolescență, dar soluționarea acestei crize duce la o identitate stabilă, la un Eu bine conturat.
Film
Un grup de adolescenți intră într-un parc de distracții numit „Identitate”. Au parte de o experiență diversificată, de curse tematice, iar apoi trec prin tot felul de întâmplări scurte și disparate, similare cu experiența unui vis (sau a unui coșmar). Adolescenții încearcă diverse roluri, își chestionează și definesc preferințele, valorile, personalitatea.
O miniatură de om întreg și una cu un om fragmentat sunt folosite ca simboluri pentru a arăta Eul consolidat și Eul nedefinit, confuz.
6/ Tânărul adult (20-30/35 ani) – intimitate vs. izolare
Teorie
În perioada tinereții, individul stabilește relații intime cu alte persoane sub forma prieteniilor apropiate și a legăturilor sexuale.
Intimitatea personală înseamnă capacitatea de a iubi o persoană, de a manifesta grijă și angajament, fără teama pierderii identității de sine. Intimitatea socială presupune implicare în relații de prietenie sincere, în viața comunității și împărtășirea propriei cunoașteri celorlalți.
Fuzionarea cu identitatea altcuiva într-o relație intimă nu înseamnă subordonarea față de altă persoană. Într-o relație, identitățile celor două Ego-uri se combină, dar nu se pierd. Oamenii incapabili să stabilească o astfel de intimitate se retrag în izolare, evitând contactele apropiate cu ceilalți oameni pe care îi pot resimți ca pe o amenințare pentru propriul Eu.
Izolarea este eșecul în dobândirea capacității de a iubi, care se manifestă prin încercarea încordată de a-și păstra independența. În grup, această izolare se manifestă prin tendința de a se impune.
Film
De data aceasta, vedem un cuplu tânăr, aflat în luna de miere a relației lor, când indivizii sunt de obicei afectuoși și atenți unul cu celălalt, creând confort și familiaritate pentru „copiii interiori”. Însă, la un moment dat, când răsare un fir de îndoială, își pune fiecare câte o mască pentru a evita respingerea sau a preveni deschiderea unor răni vechi etc. Ei stau într-un echilibru delicat între dor autentic și mecanism protector.
Această scenă e prezentată apoi în două variante.
În prima, măștile preiau controlul și poartă o discuție superficială și nesatisfăcătoare. Ele nu iau relația în serios fiindcă… nu au cum. Rolul lor e să distragă atenția (în mod fermecător) de la discuții serioase și să pretindă că totul e bine așa cum e. La un moment dat, cele două personaje încearcă să își smulgă măștile, dar nu reușesc — probabil fiindcă se accentuaseră prea tare îndoielile.
În a doua variantă, cei doi își dau jos măștile la primul semn de îndoială și poartă o discuție onestă despre viitorul conexiunii lor. E probabil una dintre cele mai duioase scene din animație.
Comentariu
Cred că ceea ce face memorabil acest episod e felul în care demonstrează cum te apără măștile de dezamăgiri, dar și de conexiuni autentice și profunde. Acesta e stadiul din film care a și devenit viral pe rețelele de socializare (probabil și interpretarea lui Meryl Streep a avut o contribuție).
De ce unii reușesc să își dea jos masca, iar alții nu? Conform teoriei lui Erikson, un motiv ar fi că cei care dezvoltă un sentiment puternic al identității (din perioada adolescenței) sunt mai capabili de o intimitate autentică. Cei care nu și-au confruntat complet fricile sau care poartă răni nevindecate întâmpină dificultăți în a se conecta, temându-se fie de sufocare, fie de abandon.
Într-o relație dorită pe termen lung (indiferent de natura ei), partenerii nu calcă printre cioburi (nu ar putea face asta la nesfârșit) ci declanșează conflicte, apasă pe răni vechi și creează un cadru în care își discută și soluționează problemele și temerile. Fiecare arată celuilalt înțelegere, căldură, maturitate, claritate și asumarea răspunderii de a fi un partener/prieten cât mai bun.
Animația „Everybody Rides the Carousel”, teoria lui Erikson și arta lui Munch transmit același adevăr esențial: viața este o serie de întâlniri, iar fiecare intersecție și fiecare apropiere asimptotică contribuie la modelarea ființei noastre.
Coincidența face că articolul pe care l-am scris anterior a fost chiar despre acest stadiu: „Prietenie vs. singurătate în rândul adulților”. Sunt în grafic.
7/ Adultul (35-50/60 ani) – creație vs. stagnare
Teorie
Această etapă corespunde vârstei maturității. Creația (sau generarea) se referă la nevoile adultului de a se implica activ în educarea și îndrumarea generațiilor viitoare și de a se dezvolta pe plan profesional. De obicei e preocupat de dezvoltarea propriei familii, dar se poate orienta și dincolo de familie.
Dacă adultul nu își îndeplinește aceste nevoi, apar sentimente de stagnare, plictis și sărăcie interpersonală. Lipsa căutării de noi resurse, de deschidere și flexibilitate duce la blazare profesională.
Film
O femeie cu fiica ei, la bibliotecă. Mama încearcă să studieze pentru un examen, iar copila se joacă și își exersează inițiativa — achiziția menționată în a treia etapă. Vedem și la adulții din scenetă cum se manifestă, vizibil, prin simboluri, inițiativa și inferioritatea.
Supraveghetorul, după ce inițial le dojenește pe mamă și copilă pentru agitația creată, simte nevoia să dea o mână de ajutor. O invită pe copilă să asculte discuri cu muzică clasică, cu permisiunea mamei. Aceasta e o ocazie bună pentru el să ghideze și inspire generația tânără, ceea ce îl ajută să combată propriul sentiment de stagnare.
Ca simboluri noi, apar floarea-soarelui (creația) și peștele (stagnarea).
8/ Bătrânețea (60+ ani) – integritatea Eului vs. disperare
.jpg){kind=link}
Teorie
Străduința majoră a persoanei din acest stadiu e împlinirea. E o perioadă de reflecție și de evaluare retrospectivă a vieții.
Integritatea eului presupune încrederea în sensul propriei vieți, în relativitatea vieții și acceptarea morții. Înțelepciunea este cea care echilibrează gândirea și trăirea persoanei.
Disperarea înseamnă neacceptarea propriei vieți, a schimbărilor fizice, psihice trăite (a neputințelor) și a morții.
Film
Aici vedem cum două cupluri fac față bătrâneții în mod diferit.
Un cuplu stă la coadă la un bufet suedez și poartă o discuție în contradictoriu despre alegerea mâncărurilor. Într-un gest de sfidare, se așază la mese separate și continuă să se certe. Totuși, în ciuda animozității, există o familiaritate în felul în care interacționează, așa că în final par să se împace.
În contrast, celălalt cuplu se pregătește pentru Halloween și confecționează o mască în formă de bufniță. Cei doi râd și glumesc afectuos. Când colindătorii bat la ușă, aceștia îi întâmpină cu o farsă bine pusă la punct, savurând momentul. După plecarea copiilor, un alt personaj interesant și misterios își face apariția.
Simbolurile folosite în acest stadiu sunt bufnița (integritatea) și fantoma (disperarea).
Filmul se încheie aici, dar cu analiza putem continua.
9/ Bătrânețea târzie (80+ ani) – transcendență vs. retragere, resemnare
Joan Erikson, soția și colaboratoarea lui Erik, a propus o a noua etapă, a bătrâneții de la 80 de ani încolo — în care se reiau și condensează toate celelalte stadii, dar „în oglindă”. De exemplu, încrederea în sine și autonomia construite în copilărie pot fi puse la îndoială (sau chiar pierdute) la bătrânețe, din cauza limitărilor propriului corp.
Totuși, prin susținerea adecvată (emoțională, socială, spirituală), individul poate căpăta o perspectivă transcendentă (ce depășește fricile personale și oferă o acceptare mai profundă a vieții și a morții). În plus, prin redobândirea unor abilități precum joaca și cântecul, vârstnicii de peste 80 de ani pot trăi o viață mai activă și, implicit, o bunăstare fizică și mintală sporită.
Această viziune este sprijinită de studii, dar, din câte am observat, încă nu a fost inclusă în materialele de predare a stadiilor psihosociale. Consider că ar fi benefic să recunoaștem la scară largă această etapă distinctă, cu nuanțele, nevoile și oportunitățile specifice. Atunci am transforma radical modul în care ne îngrijim vârstnicii, iar ei, la rândul lor, ne-ar bucura și mai mult cu prezența și înțelepciunea lor.
M-am consultat cu IA legat de cum s-ar putea completa tabelul cu a noua etapă:
Nu te da jos din carusel!
Curgerea liniară a timpului poate lăsa impresia că noi, oamenii, ne maturizăm urmând o traiectorie dreaptă, că avansăm constant, de la an la an. Ne reinventăm și rafinăm odată cu ciocnirea cu informații și experiențe noi și lăsăm etapele vechi în urmă.
Da și nu.
Maturizarea este un proces sinuos și imprevizibil, cu bucle și cu intersecții între destine. Odată „încheiată” o etapă, ne mai putem întoarce la ea pentru a redescoperi lecții vechi printr-o lentilă nouă. Aș îndrăzni să spun că unii dintre noi mai sărim etape, doar pentru a ne întoarce mai târziu să acoperim lacunele.
De aceea, caruselul e o metaforă bine aleasă pentru cursul vieții — ne învârtim până când lecțiile se așază la locurile lor. Și, ghici ce! Oricât de haotic ar părea, toate se leagă în cele din urmă. Dar asta cere curaj și asumare. Să rămânem în carusel chiar și când am nimerit pe un loc inconfortabil, de a ne ține bine dacă amețim și, la nevoie, de a reveni la o etapă anterioară, fără rușine. Fiecare acțiune realizată cu succes ne dă curaj să aplicăm cele învățate la următoarele provocări ale vieții.
Teoria lui Joan și Erik Erikson, din punctul meu de vedere, are valoare practică pentru noi, muritorii de rând (nu doar pentru profesori, psihologi și alți specialiști). Ne oferă resursele sau cel puțin un punct de plecare pentru a ne calma și soluționa angoasele, ca parte normală din experiența umană. E pentru orice persoană care își pune întrebări și nu vrea să treacă prin viață pe pilot automat.
Iată, pentru încheiere, câteva fraze de speranță*:
„Orice om poate dobândi puterile de bază, poate rezolva fiecare criză într-un mod adaptativ, își poate direcționa pozitiv propria dezvoltare. Personalitatea umană este mai degrabă produsul învățării, al experienței de viață, decât al eredității și al evenimentelor din copilăria timpurie. Dacă controlul personal asupra primelor patru stadii este limitat, ultimele patru [sau cinci] permit într-o mult mai mare măsură posibilitatea de autocontrol asupra propriei vieți.” (Dumitru Vrabie et al.)
Note: Pentru partea teoretică a etapelor, m-am bazat pe cursul de psihopedagogie susținut de Smaranda Buju (psihologă, lector universitar), sub îndrumarea căreia am absolvit modulul de psihopedagogie în anul 2012. Am completat informațiile cu ajutorul cărților lui Dumitru Vrabie (profesor universitar, doctor în psihologie).
De asemenea, am folosit ca suport vizual picturile lui Edvard Munch, artist expresionist norvegian (1863-1944), ale cărui opere surprind conflictele interioare universale, laolaltă cu emoțiile pe care le generează. Munch a spus cândva despre intenția sa ca artist: „Vor fi imagini cu oameni reali, care au respirat, suferit, simțit, iubit”.
* sintagmă împrumutată de la artista Lavinia Gani.