Ce am învățat bun din relațiile cu narcisiști
Biografia narcisistului și ce poate oglindi în tine
❗ Disclaimer: Nu sunt psiholog; scriu din experiență personală și lectură. Nu mă refer aici la narcisism malign (care poate avea un impact negativ sever la nivel de societate), ci la tipologii moderate și prosociale. Înainte de publicare am discutat articolul cu o psihologă — pentru completări și acuratețe sporită.
Despre narcisism se vorbește de obicei într-un singur registru: toxicitate, abuz, relații codependente. Toată lumea are ceva de spus despre asta. Și e adevărat că există aceste aspecte. Însă eu, în urma multor interacțiuni cu oameni de pe spectrul narcisist, am descoperit și aspecte pozitive. Poate te va surprinde, poate te va contraria, dar relațiile cu ei m-au învățat lucruri valoroase despre cum ar trebui să fie relațiile sănătoase.
Te invit să îți aloci o pauză — e un articol lung — și să rămâi cu mine până la final pentru a descoperi această perspectivă. În cel mai rău caz, îți va crește un pic tensiunea. În cel mai bun caz, vei naviga mai abil relațiile cu narcisiști de acum încolo.
Biografia narcisistului*. Copilul supraevaluat și copilul subevaluat.
[*Voi scrie succint „narcisist” pentru a mă referi atât la „persoană cu trăsături narcisiste” (când se află pe spectru dar nu are tulburarea), cât și la „persoană cu tulburare de personalitate narcisistă”.]
Poate ai observat la copii cum știu de la o vârstă fragedă să își ceară drepturile. Indiferent că e zi sau noapte, că deranjează sau nu pe cineva, ei își fac auzite nevoile. Plâng, țipă și lovesc pentru a obține de la îngrijitorul lor primar lucruri esențiale ca hrană, afecțiune și ameliorarea durerii și disconfortului. Narcisismul e ceea ce îi ține în viață.
Toți copiii sunt, într-un fel, narcisiști, până la 5-6 ani. Chiar și tu te-ai considerat cândva centrul universului; este un lucru perfect normal. Mai mult decât atât, e bine să îți păstrezi o doză de „narcisism sănătos” pe tot parcursul vieții, adică să știi să te respecți, să îți recunoști calitățile, meritele și să îți aperi drepturile.
Dar cum se poate ajunge de la etapa aceasta firească la un narcisism nesănătos? Sunt două cazuri principale de elaborat.
Primul, relativ cunoscut și intuitiv, e că atunci când copilul e lăudat excesiv de către părinții lui și i se face întotdeauna pe plac, există riscul să dezvolte o tipologie narcisistă. Există și o vorbă populară pentru asta, că „i se urcă la cap”. Ce se întâmplă, practic: el internalizează un concept de sine supraevaluat, nerealist și artificial, care îl va frustra mai târziu când se va lovi de realitatea că nu e atât de special pe cât crede (sau pe cât a fost lăsat să creadă). Va vedea că nu i se servește totul pe tavă și că în viață mai trebuie să și piardă. Însă el tot se va agăța de adevărul lui — că el e, totuși, special și că ceilalți au o problemă, nu el. Astfel își conturează o așa-zisă „identitate falsă”: o mască de perfecțiune menită să-l protejeze de confruntarea cu propria vulnerabilitate. Și în loc să învețe să se accepte cu bune și cu mai puțin bune, copilul supraevaluat ajunge să creadă că valoarea lui depinde de admirația celor din jur și de a fi mai bun decât ceilalți. Orice eșec va fi resimțit ca o rană profundă, ca o prăbușire a identității sale.
Dar mai este o extremă posibilă ce îl formează pe narcisist. Și e una foarte dureroasă, despre care se discută prea puțin. E vorba de acele medii unde există abuz, abandon sau neglijență severă. Când copilul are parte de astfel de experiențe traumatizante, dar și când e criticat constant și subevaluat, când nu are parte de iubire necondiționată din partea părinților, narcisismul lui devine un mijloc de adaptare și de protecție împotriva respingerii și durerii. Copilul ajunge la concluzia că: „Nu sunt în siguranță, nu sunt important, iubirea și grija nu sunt garantate. Nu mă pot baza pe adulții din jurul meu.”
Totuși, copilul nu poate supraviețui decât cu protecția unui adult. Nevoia de atașament tot trebuie împlinită. Așa că, în mediul ostil în care se află, și acest copil își creează propria identitate falsă. De exemplu, nu pune întrebări ca să nu enerveze; își inhibă personalitatea în formare; învață să citească emoțiile celor din jur pentru a se feri de ei când sunt furioși; le învață punctele sensibile prin care îi poate impresiona pentru a le obține aprobarea (de exemplu prin note bune la școală). El observă că dacă se comportă „perfect” primește ceva ce seamănă cu iubirea și atenția. Așa se formează și nevoia accentuată de validare de mai târziu, prin faptul că atenția și afecțiunea primite în copilărie sunt rare și inconsecvente. În acest mediu și această perioadă critică în care individul doar supraviețuiește în loc să înflorească, stilul de atașament pe care și-l formează este unul nesecurizant (anxios, evitant sau dezorganizat). De asemenea, nici individul supraevaluat nu își dezvoltă un stil de atașament securizant pentru că nu i-a fost modelată o relație sănătoasă cu sinele și cu cei din jur — prin setare de limite, discuții constructive și prin a fi văzut așa cum e și nu prin proiecțiile și speranțele părinților.
Așa că, ce începe ca un mecanism rudimentar de protecție, continuă în viața adultă în contextele sociale și profesionale pentru a menține propria siguranță emoțională. Astfel se consolidează tipologia narcisistă, caracterizată prin focalizare pe propria persoană, misecuvenism, oportunism, sensibilitate la critică, perfecționism, autosuficiență etc.
Practic, deși nu pare așa la prima vedere, narcisismul nu se accentuează la narcisist, ci individul nu primește susținerea necesară în copilărie încât să renunțe la uneltele lui arhaice de relaționare. E ca și când colegii tăi de la alte clase termină școala primară, iar tu rămâi repetent an de an fiindcă ai nimerit un învățător fără pregătire pedagogică.
Prin mascarea vulnerabilității și prin căutarea performanței în ceea ce întreprinde, adultul narcisist se asigură că nimeni nu îl va critica sau judeca. Pentru el, vulnerabilitatea e kriptonită. Poate părea un atu că știe să evite disconfortul, însă, prin mascarea vulnerabilității cu o fațadă pe care o consideră mai demnă de privit, îi este greu să formeze relații autentice. Iar dacă nu a putut avea încredere în îngrijitorul principal (cel mai adesea mama), îi va fi aproape imposibil să aibă încredere în alte persoane. De ce? Pentru că în relațiile cu ceilalți, noi reconstituim ceea ce am trăit cu figura parentală primară.
„Narcisismul este o barieră în fața iubirii. [...] Narcisistul vede iubirea prin lentila durerii și a traumei nerezolvate. [...] Este o ființă foarte iubitoare, însă cu un exterior foarte rănit.”
— Mitch Artman, psiholog jungian cu experiență în tratarea persoanelor cu tulburări de personalitate
Mintea unui narcisist funcționează adesea într-un mod impulsiv și reactiv, ca un boxer în ring care așteaptă să vadă ce face oponentul. Narcisistul supraevaluat, mai ales, e foarte critic, exigent și rigid; i se pare că niciun potențial partener nu se ridică la așteptările lui. Însă, dacă se confruntă sincer cu propriile automatisme și își dezvoltă autodisciplină, el poate învăța să devină mai calm, rațional și flexibil. Și este, bineînțeles, responsabilitatea lui să învețe. Condiția sa nu este o condamnare, dar nu este nici „scutire” de la munca interioară. Nimeni nu e scutit de acea muncă. Și e cumplit de grea pentru oricine, darămite pentru cineva care își ține adevăratul „Eu” într-un buncăr din beton armat.
Dacă nu poate forma relații intime care să îi ofere sprijin emoțional, cât și dacă simte că eșuează pe alte planuri, riscul de depresie e semnificativ. În plus, rata de suicid e mai mare în rândul persoanelor cu tulburări de personalitate din grupul B (la narcisiști, histrionici, antisociali și, mai ales, la borderline), comparativ cu alte grupuri.
Mult timp s-a crezut că narcisismul, spre deosebire de alte tulburări de personalitate, se înrăutățește odată cu înaintarea în vârstă, pentru că semnele îmbătrânirii sunt greu de acceptat pentru cineva al cărui simț al identității se bazează pe performanță și recunoaștere socială. Însă un studiu publicat în 2024 de Asociația Americană de Psihologie arată că, în medie, toate formele de narcisism scad ușor odată cu vârsta, pe măsură ce indivizii se maturizează și își asumă roluri sociale noi. Mai exact, nivelul absolut de narcisism scade, dar cel relativ — raportat la cei din cercul lor social — rămâne stabil, adică diferențele dintre oameni persistă de-a lungul vieții. Este logic să se maturizeze și persoanele din jurul lor, nu doar ei. Însă faptul că narcisiștii înșiși au șansa să se maturizeze emoțional și o și fac, deja demontează teorii și credințe vechi foarte răspândite.
De asemenea, un studiu mai vechi, din 2002, tot de la Asociația Americană de Psihologie, arată că personalitatea nu se definitivează la 30 de ani, cum s-a crezut mult timp, ci este în continuă schimbare! De exemplu, calitatea de a fi agreabil (cald, generos, de ajutor pentru ceilalți) crește după vârsta de 30 de ani, iar nevropatia (preocuparea excesivă, negativismul) scade odată cu înaintarea în vârstă — dar doar la femei, se pare.
Aceste studii fac ca teoria lui Erik și Joan Erikson despre etapele psihosociale, despre care am scris și eu aici și aici să capete și mai mult sens. E vorba despre faptul că întâmpinăm destule situații și, mai ales, „crize” cât trăim, prin care avem șansa să obținem și să consolidăm virtuțile corespunzătoare fiecărei etape ale vieții, chiar și după ce inițial făcusem alte alegeri. Lucrând la acele articole (și la mine, în general), mi-am dat seama că maturizarea nu e liniară, ci e o continuă „luptă cu odgonul”, în care trebuie să ne reafirmăm virtuțile prin alegerile pe care le facem. De exemplu, dacă am dat dovadă de responsabilitate într-o situație, nu înseamnă că suntem imuni la corupție; este nevoie să se vadă un „trend pozitiv”.
Pe lângă cele două traiectorii principale de mai sus, un alt mod prin care cineva poate căpăta trăsături narcisiste puternice e dacă învață și internalizează comportamentele și atitudinile problematice ale părinților. Mai pot exista, de asemenea, anumiți factori genetici care să influențeze personalitatea în acest sens. Diana Diamond, psiholog clinician cu experiență în această ramură a psihologiei, a explicat într-un interviu că tulburarea de personalitate narcisistă are cea mai mare rată de transmisie genetică dintre toate.
Dincolo de factorii declanșatori, un rol important îl are și cultura în care trăim. Mă refer la aspecte precum: spiritul competitiv mai presus de colaborare; accentul pe imagine în cadrul rețelelor de socializare și egocentrismul împachetat în „spiritualitate” și „dezvoltare personală”. Acestea nu cauzează narcisism, dar îl încurajează și normalizează. Practic, ele sunt o barieră în fața maturizării.
Am început cu această „biografie” a narcisistului fiindcă este important de înțeles cum se dezvoltă și ce impact are tulburarea asupra persoanei. Materialele care circulă de obicei neglijează complet aceste aspecte și creează o imagine fragmentată și distorsionată a realității — ceea ce e destul de ironic.
Privind înapoi la interacțiunile mele cu persoane cu trăsături narcisiste pronunțate, am realizat că am adunat destul de multe lecții care mi-au ajustat perspectiva asupra relațiilor și asupra oamenilor, în general. Iată, în continuare, o sinteză a celor mai importante dintre ele.
1/ Nu sunt roboți fără empatie. Iar deficit de EQ avem mulți.
Dacă narcisismul e o compensare pentru lipsa de empatie cu care este tratat individul de către părinți / tutore, atunci are sens că nu își poate dezvolta propria empatie prea mult sau deloc. Însă, tot știința psihologiei spune că un adult cu rol pozitiv și cu prezență constantă în viața copilului este suficient pentru a-l proteja de cel mai rău scenariu posibil în formarea sa ca om.
Cred că ne putem aminti fiecare de un bunic blând, un unchi cu abilități de mentor sau o învățătoare mămoasă care, uneori, ne-au oferit mai multă atenție, afecțiune și încurajare decât au putut s-o facă părinții. Așa că nu degeaba se spune că „e nevoie de un sat ca să crești un copil”. Fiecare membru al comunității poate avea o contribuție mică dar semnificativă.
Tot un impact pozitiv în dezvoltarea empatiei pot avea și un animal de companie și lecturarea de beletristică (sunt multe studii în acest sens, cum ar fi acesta). Așa că ar fi incorect să deducem în mod absolutist că narcisistul este lipsit de empatie doar fiindcă mama sau tata nu au modelat-o pentru el.
Trebuie, de asemenea, făcută distincția între modurile în care ne raportăm la emoțiile celorlalți și ce implică empatia. Pe scurt:
Contagiune emoțională = te molipsești de la emoțiile celor din jur și nu le distingi de ale tale; se poate confunda ușor cu empatia, dar nu e același lucru;
Empatie afectivă = te doare că cineva suferă; distingi emoțiile sale de ale tale;
Empatie cognitivă = nu simți, dar înțelegi, la nivel intelectual, când cineva suferă;
Compasiune = empatie în acțiune = iei atitudine pentru cineva care suferă.
Psihologa Stephanie M. Kriesberg povestește într-o carte a sa faptul că specialiștii în sănătate mintală obișnuiau să creadă că narcisistul nu are deloc empatie. Însă cercetările mai noi au arătat că există, de fapt, dar are goluri, „precum o felie de schweitzer”.
Empatia ca trăsătură există pe un spectru, inclusiv pentru oamenii non-narcisiști. Adică oricare dintre noi putem avea deficit în unul dintre cele trei tipuri și să compensăm cu altul. Majoritatea dintre noi, inclusiv narcisiștii, ne putem activa și dezvolta empatia cognitivă dacă suntem atenți la reacțiile celorlalți și intuim sau raționalizăm sentimentele și nevoile lor, prin filtrul experienței proprii de viață. Nu este ideală și acurată ca „scanner” al emoțiilor celorlalți, dar, la nevoie, putem aplica și principii de ascultare activă pentru a întregi tabloul. Adică, pur și simplu, să îi întrebăm pe ceilalți ce simt și să le spunem că ne dorim să îi înțelegem.
Paradoxal, poți avea compasiune și fără să ai empatie. Ca să dau un exemplu, poți să nu simți nimic pentru un câine lovit de o mașină, dar să decizi să îl duci la o clinică veterinară din simplul fapt că așa e corect, că nu poți să lași pe cineva să moară în agonie. Sau să cari bagajele unui om bătrân fiindcă ai învățat la școală că trebuie să îți ajuți semenii.
Consider că din punct de vedere utilitarist, compasiunea e mai benefică pentru societate decât empatia pură. Însă la nivel individual, empatia câștigă puncte pentru faptul că oamenii vor să se simtă înțeleși, fără să vrea întotdeauna să fie și ajutați.
Narcisiștii mai pot fi self-aware (conștienți de motivațiile și acțiunile lor) și să aibă inteligență emoțională — sau nu; depinde. La fel depinde și în cazul celor care nu sunt pe spectru.
„Când ești inteligent emoțional:
înțelegi ce simți;
înțelegi cum te influențează emoțiile tale, cât și cum îi influențează pe cei din jurul tău;
te gândești dinainte la consecințele reacțiilor tale emoționale, astfel încât să nu acționezi impulsiv;
îți folosești emoțiile pentru a-ți atinge obiectivele și pentru a continua chiar și atunci când lucrurile devin dificile;
poți empatiza cu sentimentele celorlalți;
știi să îți valorifici emoțiile pentru a construi relații sănătoase și pentru a comunica respectuos și pozitiv cu ceilalți.”
— extras din „Adult Daughters of Narcissistic Mothers”, de Stephanie M. Kriesberg, PsyD
Ce am învățat de aici e că fiecare dintre noi ar trebui să lucreze la acest capitol (noroc că formarea personalității nu se încheie la 30 de ani).
Cunosc (despre) oameni cu narcisism și cu trăsături antisociale care au ales să fie vegani sau vegetarieni din compasiune pentru animale. Aceștia nu vor să provoace suferință nenecesară, iar unii chiar empatizează cu durerea animalelor. Nu contest că, în anumite cazuri, motivația poate ține și de intenția de a proiecta o imagine pozitivă despre sine. Dar oamenii nu sunt trași la indigo, iar veganismul nu e neapărat un avantaj pentru imagine. Încă este un stil de viață atipic și criticat în grupuri sociale — cel puțin în România.
Unii narcisiști vor să-și vadă de viață și să fie utili societății. Obțin validare și împlinire din asta — la fel cum obținem cu toții. Pot avea un rol pozitiv în comunitatea lor și să fie de real ajutor.
Întrebare: Dacă narcisiștii fac bine dintr-un interes personal sau performativ, dar impactul pozitiv e de necontestat — mai contează intenția? Sau ne complicăm prea mult căutând „puritatea” din spatele acțiunii?
2/ Au o ambiție contagioasă, dar cu efecte secundare.
Din ce am remarcat, narcisiștii sunt implicați în munca lor până la epuizare, și la job, și în afară. De obicei sunt împărțiți în multe direcții și acumulează numeroase cunoștințe și experiențe — acestea sunt lucruri pe care le respect la oricine.
Dar recunosc că îmi plăcea cândva să aud despre pasiuni și disciplină duse la extrem. O să îl dau ca exemplu pe David Goggins. Nu afirm că e narcisist; nu știu nimic despre el în afară de faptul că e militar veteran, atlet de performanță și că multă lume îl ascultă. Are o atitudine tranșantă și brutală când vine vorba de a-ți atinge obiectivele în fitness, iar acest lucru se observă în discursul său pasionat și convingător. Unii își pun replicile lui ca alarmă la ceas. Eu am ca alarmă ciripit de păsări, iar alții au: „Wake up, motherf~!”
Pentru mine, această personalitate și-a pierdut farmecul în momentul în care a declarat:
„Știi de ce alerg eu? Alerg fiindcă URĂSC să alerg!”
Nu mi se pare o atitudine sănătoasă și sustenabilă. Înțeleg ce încearcă să promoveze: că disciplina e ca un mușchi pe care îl dezvolți făcând lucruri care nu îți plac. Dar poți să faci ce îți place în medii și cu frecvențe care îți aduc o tonă de disconfort. Plus că, atunci când progresezi într-un domeniu, inevitabil te vei ciocni de provocări, inclusiv de banala plictiseală. Majoritatea oamenilor nu au o toleranță la frustrare și rutină atât de mare pe cât cred. Mulți se opresc când se lovesc de un plafon, în loc să persiste în rutină sau să facă o mică ajustare. Perseverența e ceea ce duce la progres. The daily, unglamorous grind. Chestiunile din culise „neinstagramabile”.
Dacă am scos acel citat al lui Goggins din context și voia să spună cu totul altceva, atunci rog a fi iertată. Dar folosesc replica lui drept exemplu pentru că sunt destui oameni cu o mentalitate la fel de dură.
Mi-am mai dat seama între timp că ambiția unui narcisist provine dintr-o rană; o presiune emoțională. Asta îl poate duce la burnout și la a neglija alte aspecte importante din viața lui. Intenția mea nu a fost niciodată de a-i glorifica ambiția, ci de a mă inspira și motiva. Îmi doresc să cultiv o ambiție sănătoasă, nu compulsivă. Și între timp mi-am găsit modele mai bune; de exemplu prin cartea „Atomic Habits” a lui James Clear sau văzând cât de simplă, curată și eficientă e rutina de lucru a scriitorului Stephen King. Și chiar la unii oameni prezenți în viața mea.
Am mai remarcat o diferență esențială. Eu am învățat să am grijă de mine din iubire de sine (și sunt norocoasă că o pot face). Narcisiștii nu au iubire de sine. La cel subevaluat lipsește cu desăvârșire, iar la cel supraevaluat e vorba de iubire/atașament față de „sinele fals”. Dar cred că ambii pot dezvolta o iubire de sine autentică, odată cu asumarea sinelui autentic și a răspunderii pentru viața lor.
Din grijă prietenească, am încercat la un moment dat să îi abordez din direcția opusă, mai laissez-faire, mai Baloo-the-bear. Dar întreabă-l tu pe Elon Musk:
„N-ai prefera să-ți trăiești viața pe «easy mode»?”
Și mai mult ca sigur îți va răspunde ceva de felul:
„Ba da. După ce colonizez Marte. Și după ce văd ce e la capătul Universului. Și după ce augmentez corpul omenesc prin editare genetică. Atunci da, mi-ar plăcea să mă relaxez un pic. Coloșa pe un șezlong… în domul meu de pe Marte.”
Pe atunci nu știam că unui narcisist nu trebuie să îi sugerezi să renunțe la țelurile lui (ireal de) grandioase — asta e o lovitură sub centură. Soluția e să-l ajuți (dar nu eu sau tu) să-și dezvolte idealuri prin care să nu mai depindă de aplauzele celorlalți, ci de o relație mai stabilă cu sinele. În psihanaliza post-freudiană (cu precădere în psihologia sinelui, elaborată de Heinz Kohut), narcisismul nu e considerat ceva ce trebuie extirpat, ci o parte firească a dezvoltării. Problema apare doar când nu e bine integrat. Iar soluția pentru această problemă e psihoterapia — cu un specialist în sănătate mintală. Un prieten, partener, antrenor, profesor sau orice altă persoană care interacționează cu el nu are rol de terapeut; ar fi jignitor, lipsit de etică și ineficient. Însă prin psihoterapie poate ajunge la un echilibru sănătos pentru el și pentru cei din jurul lui.
3/ Pot fi lideri și coechipieri eficienți*.
O persoană carismatică și ambițioasă precum un narcisist, atâta timp cât își veghează defectele (orgoliul, teama că ar putea fi eclipsat, nevoia de control absolut etc.), poate să își motiveze echipa, să identifice punctele forte ale fiecărui membru și să-i atribuie rolul potrivit pentru îndeplinirea obiectivelor comune. Adesea au și multe povești de spus despre riscurile și strategiile asumate în carieră. Nu este o regulă universală, dovadă fiind modul în care mulți șefi devin sufocanți, rigizi și nu arată apreciere pentru echipa lor.
*Un studiu din 2015 despre narcisism și leadership arată că narcisismul, prin carismă și extraversie, te poate ajuta să fii observat ca lider și să-i inspiri pe ceilalți să te urmeze. Însă acest lucru nu garantează că vei fi cel mai eficient lider pentru echipa ta. Studiul mai arată că cel mai mult contează să ai un nivel moderat de narcisism — ce-i mult strică. Istoria universală ne oferă multe exemple în acest sens.
Cei care văd potențialul în alții (care au și calități de lider), de regulă sunt mai echilibrați și au o imagine de sine mai realistă și stabilă. Astfel că își permit să îi încurajeze pe cei pe care îi mentorează. În schimb, narcisiștii care au fost subevaluați și criticați nu pot să îi ridice pe ceilalți nici dacă e în interesul lor să își facă meseria cât mai bine. Tendința lor va fi de a invalida și critica (așa cum au fost și ei invalidați și criticați), iar aprecierile vor fi foarte rare, măsurate sau chiar pasiv-agresive.
Eu am lucrat armonios cu unele cunoștințe de pe spectru (le-am văzut inițiativa, rigurozitatea, creativitatea, perfecționismul care are și bune și rele), dar am avut și probleme cu altele. Am ajuns la concluzia că mai contează și bunul simț, nu doar tipul de personalitate.
4/ Știu să navigheze situații sociale dificile.
În anumite situații delicate, care ar da de furcă multora, persoanele cu narcisism par să aterizeze în picioare, precum pisicile.
Un lucru pe care l-am învățat de la ele a fost să nu îmi exprim părerea în orice context. Totuși, nu mă văd trăindu-mi viața atât de calculat. Și cred că nici ele nu sunt atât de imune la probleme și conflicte. Ba chiar pot fi lipsite de tact din cauza impulsivității.
O altă calitate ce iese în evidență e carisma, după cum am menționat mai devreme. E fix ce trebuie într-o încăpere nouă, cu lume nouă. Ce ar fi de învățat de aici e că uneori merită să fii un pic „sufletul petrecerii”, chiar dacă nu ai chef. Dacă vrei să te integrezi într-un loc nou, e nevoie să depui un minim de efort. Nu poți sări peste convenții sociale doar fiindcă ești introvertit, de exemplu. În plus, dacă pretinzi a fi acceptat și integrat într-un colectiv fix așa cum ești, oare asta nu indică un pic de misecuvenism? Din păcate, nu avem luxul de a fi autentici și fără filtru în orice context, mai ales într-un mediu profesional.
5/ Se pricep să pună limite — pentru sine.
Este important să știm să setăm limite sănătoase în relațiile cu ceilalți. Fără ele, oamenii din viața noastră (inclusiv cei de bună-credință) pot ajunge să ne trateze ca pe un bufet suedez. Nu putem oferi la nesfârșit din resursele noastre (materiale sau emoționale); a fi mereu cooperanți nu este nici corect, nici sănătos față de noi înșine.
Eu obișnuiam să fiu un people-pleaser demn de dat ca exemplu (people-pleaser = persoană care pune nevoile altora mai presus de ale ei; care face pe plac celorlalți). Dacă ar fi fost să sun la 112 pentru mine, aș fi spus ceva de felul: „Veniți când puteți; nu e grabă. Puteți veni și mâine, că mă descurc. Adică dacă aveți un caz mai grav, eu mai aștept.”
Exagerez, desigur. Însă am văzut cât de drastic pun limite narcisiștii. De exemplu, observasem cum o amică nu făcea niciun compromis dacă nu avea dispoziția să ieșim împreună. Nu conta nici dacă nu ne văzusem din Paleolitic. Inițial m-am simțit contrariată fiindcă eu, în locul ei, aș fi făcut niște sacrificii. Dar, imediat după, am perceput contrastul dintre noi două ca fiind atât de strident, încât m-a făcut să îmi dau seama că uneori eram prea disponibilă pentru ceilalți.
Am avut nevoie de ceva total opus people-pleasingului, adică de cineva care își prioritizează întotdeauna propriile nevoi, ca să modeleze pentru mine asertivitatea și grija de sine. Și în final am reușit să mă echilibrez.
Desigur că un narcisist setează limite în folosul lui și nu are neapărat interesul să-ți devină mentor. De limitele tale trebuie să te ocupi singur — și să le setezi, și să le impui. Altfel…
„De ce a trecut narcisistul strada?
Fiindcă a crezut că era o limită.”
6/ M-au „ajutat” să-mi văd și accept defectele.
Învățând mai multe despre ei, automat am învățat mai multe despre mine și despre oameni, în general. Uneori când observi și înțelegi comportamente exagerate, le înțelegi apoi pe cele mai subtile. Când te enervează ceva la cineva, de obicei e din cauză că ai și tu măcar o fărâmă din acel ceva, dar nu vezi sau nu accepți.
De exemplu, mi-am dat seama că și eu aveam momente de aroganță și vanitate. Nu e de mirare că mă iritau paginile pline de selfie-uri de la influenceri. Aici mă refer la rețelele de socializare ca întreg și ca mediu ce încurajează manifestări de narcisism și histrionism. Mă mai iritau și fiindcă am crescut cu credințe de felul „mândria e păcat”, așa că mi-am suprimat nevoia de a mă expune, până când modestia și „a sta cuminte în banca mea” mi-au devenit trăsături artificiale de personalitate.
Între timp m-am schimbat și mi-am alocat „luxul” de a mă lăuda când simt nevoia (dar cu măsură și bun simț) fiindcă face bine la stima de sine. Ba chiar îmi încurajez cunoscuții să se simtă liberi a se lăuda de față cu mine. Ca efect secundar interesant, vanitatea altor persoane mi-a devenit indiferentă.
7/ Mi-au văzut potențialul. Pe bune.
Lumea se gândește, de obicei, la un partener sau coleg de muncă problematic atunci când aude de narcisiști. Dar ei sunt, poate, și unii dintre profesorii și mentorii tăi. Dintre aceia care trag de tine să studiezi, să persiști și să prinzi oportunități, mai ales când tu nu le vezi importanța sau nu crezi în tine. Din asta pot să rezulte niște experiențe utile de viață sau de pus în CV, nu?
Eu mi-am văzut unele calități neexplorate fiindcă le-au văzut ei și mi le-au arătat. Acum presimt că poate-mi vei spune:
„Vai, ce naivă ești! Un narcisist nu te încurajează că îi pasă de tine. Are un interes!”
Eu cred că nu e așa alb-negru. Motivațiile pot fi complexe. Și nu afirm că te încurajează neapărat dintr-un altruism pur (mă scuzați, este cineva pur altruist pe lumea asta, în afară de Maica Tereza?). Dar efectul pozitiv al cuvintelor rămâne. Așa că, cine te oprește din „a-ți face plinul” cu validare externă, fără să te îmbeți cu ea, și apoi să îți vezi de treaba ta, cu o perspectivă fresh?
Cu riscul de a se umfla în pene narcisiștii și de a li se zburli penele non-narcisiștilor, eu recunosc că nu mi-aș fi cunoscut versiunea îmbunătățită de acum dacă nu îi cunoșteam pe unii dintre ei de-a lungul vieții.
8/ Validarea reciprocă se simte bine în momente de complicitate.
Obișnuiam să ne povestim visurile mărețe și să ne lăsăm să credem că orice îți dorești pe lumea asta e absolut posibil și tangibil.
O fi fost love-bombing (adică bombardare cu atenție și validare în scop manipulator)? Nu cred, fiindcă nu implica manipulare de o parte sau de alta; nu era cazul. Ce am înțeles de la anumiți narcisiști conștienți de sine e că ei, atunci când se află într-o shared fantasy (fantezie comună), cred cu adevărat ceea ce spun. Conexiunea, deși temporară, e sinceră.
Faptul că apoi te coboară de pe piedestal e partea a doua. Eu oricum nu mă simt bine decât când sunt la egalitate cu celălalt — nici mai sus, nici mai jos. Acest lucru mă face automat incompatibilă cu dinamica narcisistă.
Însă am constatat că grandoarea și validarea reciprocă sunt surse de dopamină, așa că trebuie să am grijă la ce impact au, inclusiv venind din partea mea. Există un potențial de toxicitate în fiecare.
Se mai reproșează adesea și recunosc că încă nu știu foarte bine cum să gestionez următorul lucru: caracterul tranzacțional al relațiilor. Întotdeauna o persoană narcisistă va vrea ceva de la tine: favoruri, susținere, conexiuni cu oameni-cheie etc. Dacă nu vede în tine un potențial de valorificat, de regulă te ignoră.
Totuși, relațiile sunt prin natura lor un schimb de ceva cu altceva. Sună cinic, dar pornește de la felul în care am evoluat ca specie, să supraviețuim în grup, să avem nevoie unii de ceilalți. Așa că prefer să accept componenta tranzacțională și să mă asigur că am parte de conexiuni cel puțin echitabile și plăcute. Aleg să ofer în relații ceea ce pot din ce au nevoie ceilalți (chiar și necondiționat), dar cu limite sănătoase; să nu mă simt folosită sau stoarsă de energie. Și există și persoane narcisiste care înțeleg aceste aspecte și se străduiesc să fie fair-play.
9/ M-au provocat să-mi adresez vulnerabilitățile.
Am crescut într-un mediu destul de ferit, deși nu lipsit de conflicte, în care lumea era bineintenționată, justă, respectuoasă și săritoare (ceea ce îmi amintește de copilăria descrisă în cartea „Ochi de pisică”, a lui Margaret Atwood). În afara casei, mă ciocneam adesea de răutăți și bullying (nimic nou sub soare), dar alesesem să le tratez ca pe evenimente izolate și irelevante. Mi-am ascuțit cuvintele, căci statura mea nu speria pe nimeni, însă nu m-au putut apăra mereu.
Ca adult, evident că s-au reciclat experiențele din copilărie (întâlnind forma adultă a unor bullies). Atunci am recunoscut că nu mai pot să ignor șocurile primite, ci să învăț să mă apăr mai eficient sau măcar să mă feresc.
Un om nu evoluează doar cu binișorul, cu persoane în jurul lui care îl duc de mânuță pe un drum pavat cu cauciuc antitraumă. Persoanele care încearcă să te „saboteze” te provoacă să devii mai vigilent și înțelept.
Un lucru cu care nu sunt de acord în „psihologia pop” e eticheta de „empatic” în contextul relației cu un narcisist. Mă refer la materialele care circulă online, de tipul „empaths vs. narcissists”. Acestea pretind că victima are prea multă empatie, că e prea bună la suflet, iar narcisistul profită de ea. Înțeleg că la suprafață ar putea părea așa, însă eu nu am scris acest articol pentru a rămâne la suprafață.
Dacă ești într-o relație/dinamică disfuncțională (cu un narcisist, borderline, antisocial, obsesiv-compulsiv etc.), foarte probabil suferi de una sau mai multe din:
people-pleasing (a face altora pe plac în detrimentul tău);
limite personale poroase ori inexistente;
(trăsături dintr-)o tulburare de personalitate, de exemplu cea dependentă;
complexul salvatorului;
o stimă de sine scăzută;
un stil de atașament nesecurizant;
nevoi neîndeplinite, insecurități și alte vulnerabilități.
Știu că sună dur și greu de acceptat, însă, de multe ori, și tu „câștigi” ceva din ipostaza de „victimă”. De exemplu, câștigi faptul că narcisistul îți oferă un cadru în care să-ți torni belșugul de atenție și admirație. Prin a oferi mult ca să-i faci pe plac, ai și tu satisfacția că este nevoie de tine; te simți special, dorit, ales. Se poate să nu fie vorba neapărat de lucruri materiale, ci doar de a fi un ascultător atent și disponibil. În plus, într-o astfel de dinamică ți se poate activa propria tendință spre narcisism — în care te hrănești cu validarea primită de la el.
În același timp — asta ar putea să te șocheze — din rolul tău exerciți o formă subtilă de manipulare și control, prin care obligi menținerea conexiunii cu celălalt. Nu ești 100% autentic când ești atât de generos cu resursele tale fiindcă dacă ai lucra un pic la tine și la limitele tale, ar scădea tendința aceasta.
Ideea este că dacă te focalizezi pe faptul că „celălalt e de vină, nu eu”, atunci cum îți vei depăși condiția? Oare nu vei continua să faci aceleași alegeri dăunătoare dacă nu schimbi ceva la comportamentul tău?
Dar înțeleg că nu e un adevăr ușor de acceptat.
De asemenea, dacă tot sunt aici… Am observat că sintagma „abuz narcisic” e tot mai răspândită, dar iată de ce nu o consider adecvată. În primul rând, Asociația Americană de Psihiatrie definește abuzul emoțional ca un tipar de comportamente non-fizice (de la umilire și intimidare până la reținerea afecțiunii și control excesiv). Nu face nicio mențiune despre „abuz narcisic”. În al doilea rând, nu sunt de acord cu sintagma nici în sens colocvial. O consider ableistă (să nu uităm că vorbim de o tulburare psihică). Nu folosește nimeni termeni ca „abuz autistic”, „abuz bipolar” sau „abuz obsesiv-compulsiv”, nu-i așa?
❗ Nu iau în derâdere suferința victimelor abuzului emoțional. Fără sprijin adecvat timpuriu, este dificil să ieși dintr-o relație abuzivă sau chiar să-i recunoști semnele. Sper să aibă parte de sprijinul necesar pentru a procesa și depăși situația. Și sper că textul acesta le va aduce un pic de claritate.
TL;DR
Observând narcisismul sau trăsături provocatoare la alții, poți învăța despre tine: ce îți lipsește, ce exagerezi și unde trebuie să setezi limite mai sănătoase.
O relație de orice natură cu un narcisist cuprinde anumite aspecte pozitive — pot fi încurajatori, competenți, carismatici și te pot ajuta să te cunoști mai bine. Totuși, nu e o relație ușoară. Presupune a fi bine cu tine însuți, a avea grijă de limitele personale, a accepta că narcisistul nu te poate înțelege pe deplin, că de obicei se pune pe primul loc și își asumă un rol de superioritate. Simțul umorului prezent la ambele părți salvează multe situații încrâncenate, însă nu e suficient. Iar dinamica e cu atât mai anevoioasă cu cât nu există conștiință de sine și muncă interioară (psihoterapie făcută cu simț de răspundere).
Până la urmă, fiecare relație are provocările și particularitățile ei. Partea bună, deși cu substrat amar, e că relațiile sunt și prilejul prin care ne reîntâlnim cu rănile din copilărie pentru a le vindeca. Asta nu înseamnă, sub nicio formă, că îndemn pe cineva să rămână într-un loc care îi face rău. Tot ce spun e că ar fi simplist și eronat să crezi că poți să știi totul despre un om și că poți anticipa cum va decurge o colaborare cu el doar după eticheta atribuită. Există destui narcisiști decenți și non-narcisiști toxici.
Dacă vrei să nu te „arzi” în relații disfuncționale (inclusiv cu non-narcisiști), analizează următoarele:
Îmi place comportamentul acestei persoane față de mine?
Îmi place cum îi tratează pe ceilalți cu care interacționăm?
Cum mă face să mă simt când petrec timp cu ea (relaxat, energizat sau, din contră, stors de energie și iritat)?
Îmi respectă limitele sau trebuie să negociez și argumentez în toate felurile?
Apropo, știu, într-adevăr, să setez limite sănătoase?
Pot spune „nu” fără teama că își va retrage afecțiunea ori că va încerca să mă șantajeze emoțional?
Simt că mă tratează ca pe egalul ei sau:
îmi ia peste picior sentimentele, preocupările și realizările?
mă ridică în slăvi prea mult, într-un mod care nu pare autentic?
Mă sprijină în mod real sau doar atunci când obține și ea avantaje sau beneficii?
Își asumă partea ei de responsabilitate într-un conflict?
Comportamentul ei e coerent și consecvent sau oscilează radical între apropiere și distanțare, idealizare și devalorizare?
Relația evoluează treptat, cu răbdare, sau simt o presiune din partea ei de a grăbi intimitatea?
(Ar fi interesant să pui aceste întrebări și despre tine în raport cu ceilalți.)
Mulți specialiști și oameni care popularizează psihologia văd omul complet, nu limitat la un diagnostic sau o tipologie. De exemplu, psihiatrul Dale Archer vorbește într-un mod constructiv despre focalizare pe sine (tipic la narcisism), perfecționism (la OCD), dramatism (la histrionism) și altele — despre felul în care se pot cultiva aceste trăsături în folosul tuturor, fără a cădea în extrema idealizării. Aceasta mi se pare o abordare justă. Dar, din cauza platformelor sau indivizilor care condamnă sau chiar demonizează tulburările mintale, vocile echilibrate nu se mai aud.
Resurse
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5), American Psychiatric Association;
„Personality Disorders in Modern Life”, Theodore Millon, Carrie M. Millon, Sarah E. Meagher, Seth D. Grossman, Rowena Ramnath;
„Better Than Normal: How What Makes You Different Can Make You Exceptional”, Dale Archer;
„The Emotionally Abusive Relationship: How to Stop Being Abused and How to Stop Abusing”, Beverly Engel;
„Adult Daughters of Narcissistic Mothers”, Stephanie M. Kriesberg;
„The Drama of the Gifted Child. The Search for the True Self”, Alice Miller;
„Psihologia sinelui. Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din Chicago”, Heinz Kohut (Coord. Paul Tolpin, Marian Tolpin);
Articole scrise de Mitch Artman, psihoterapeut jungian;
Psihoterapie.