Ai avut un start/mijloc greoi în viață — asta nu înseamnă că se termină la fel
Reflecții noi asupra stadiilor dezvoltării psihosociale ale lui Erik și Joan Erikson
Există un fir comun cât și un deznodământ comun la toate teoriile, terapiile și filozofiile care încearcă să explice evoluția individului. Cam toate vizează desăvârșirea ființei umane printr-o viață trăită. Deci nu respinsă, nu ferită, ci trăită la maximum, cu tone de greșeli, eșecuri, respingeri, povești de spus nepoților, drumuri blocate, necazuri, curajul de a coborî în necunoscut, de a-ți înfrunta fricile și credințele expirate, de a-ți accepta și integra trăsăturile din topor. O viață în care faci tot ce ține de tine ca 1/ să afli cine ești și 2/ să afli de ce / pentru ce ești.
Câteva exemple de teorii/concepte, în ordine aleatorie:
► Individuarea (sau individuația) pe care a promovat-o Carl Jung — este procesul prin care o persoană își descoperă și integrează aspectele conștiente și inconștiente, ajungând să devină sinele său autentic și complet. Printre cei care au prelucrat teoria lui în ceva mai ușor de digerat, pot enumera pe Frieda Fordham, Marie-Louise von Franz și James Hollis.
► Mitul călătoriei eroului, în viziunea lui Joseph Campbell. Acesta descrie o aventură de autodescoperire, în care eroul părăsește tot ceea ce îi este familiar și înfruntă provocări care îl transformă. Această călătorie este o metaforă pentru cea interioară, care duce la întregire.
► Logoterapia, dezvoltată de Viktor Frankl. Aceasta se concentrează pe ghidarea individului în a se implica într-un scop mai presus de el și a-și recunoaște potențialul.
► Terapia existențială — are rădăcini în filozofia existențială și e despre confruntarea anxietăților inevitabile ale vieții, care pot duce la transformări personale profunde.
► Stadiile dezvoltării psihosociale după teoria lui Erik Erikson și Joan Erikson. Adică, stadiile pe care orice individ, indiferent de bagaj genetic sau mediu de creștere, le urmează și care sunt intervalele tipice de vârstă în care își achiziționează principalele virtuți, de la încredere până la înțelepciune (sau transcendență).
► Piramida nevoilor, a lui Abraham Maslow (sau scara nevoilor, după cum explică unii cercetători că ar fi mai aproape de intenția sa) — despre care am învățat cu toții. Ceva ce nu am învățat, însă, este că nu autoactualizarea se află în vârf, ci transcendența personală — la concluzia aceasta ajunsese Maslow spre finalul vieții sale.
Acesta e un motiv în plus pentru care, deși sunt doar o tipă cu un blog, susțin teoria finalizată de Joan Erikson, care a propus adăugarea stadiului transcendenței la teoria începută de soțul ei, Erik Erikson.
► Anumite religii (ca budismul, daoismul) se focalizează pe conștiință de sine, transformare, iluminare, armonie și acceptarea contradicțiilor vieții.
► Tarotul — această artă ancestrală a divinației e folosită în multe feluri. Un mod interesant este acela al „Călătoriei Nebunului” („The Fool”, prima carte din Arcana Majoră), în care eroul (tu!), naiv, curios și dornic de aventură, se întâlnește cu personajele din celelalte cărți, învață lecții, până ajunge la ultima carte, „Lumea” („The World”), a desăvârșirii, după care o ia de la capăt.
Tarotul nu e întotdeauna văzut cu ochi buni și e mai degrabă ceva de nișă. Consider că are validitate cel puțin ca formă mai elaborată a testelor Rorschach (cu pete de cerneală) — adică orice vezi în acele imagini și ce asocieri libere și intuitive faci, spun ceva despre tine și subconștientul tău.
Toate aceste concepte vorbesc despre maturizare, o călătorie de autodescoperire, împlinire personală și impact asupra lumii. Unii promotori au explicat într-o formă mai mistică, alții mai cerebrală, iar alții mai pragmatic, ca de „life coaching”. Take your pick! Mai sunt și altele, dar nu am citit destul despre ele.
Și am mai observat ceva — niciunul dintre aceste concepte nu are un asterisc, un disclaimer de forma: „dacă ai o dizabilitate fizică/mintală, nu participi” sau „dacă trăiești într-un cătun uitat de lume, ce faci cu viața ta nu contează” sau „ți-ai ratat cariera = ți-ai ratat viața” sau „dacă ai avut un start ratat în viață, tot ce poți spera e să nu devii un Godzilla care distruge ce îi iese în cale”.
Dar există oameni care așa consideră. E de ajuns să îmi amintesc de atitudinea adulților în fața câte unui coleg ostracizat din clasele mici, considerat „copil-problemă”, eventual exmatriculat din câteva școli. Sau, fast-forward în zilele noastre, când văd în jurul meu persoane care caută ceva și nu știu ce caută, care merg de la un psiholog la altul sau de la o formă de spiritualitate la alta, care stagnează într-o arie sau muncesc până la epuizare sau își umplu viața cu nimicuri materiale și au renunțat la cele imateriale ce li se par imposibil de obținut.
Nu e nimic în neregulă în a urma o formă de religie/spiritualitate sau a merge la terapie (chiar trebuie să avem cu toții acces la terapie, iar eu nu aș fi depășit niște obstacole fără ea). Ce încerc să spun e că la un moment dat, în viață, s-a întâmplat ceva ce pe unii încă îi blochează din a avansa și a-și descoperi un echilibru și un sens. Și încerc să simplific procesul (eu, o tipă cu un blog), folosind teoria lui Erikson, care e fundamentală și acceptată universal.
Maturizarea e un proces dezordonat, haotic, multifațetat
Despre stadiile dezvoltării psihosociale am vorbit pe larg în articolul anterior și am explicat de ce prefer clasificarea în nouă stadii și nu opt. Dar reiau tabelul ca rezumat:
La prima vedere, ai crede că viața noastră se desfășoară cam așa:
Dar.
Să luăm cazul unei persoane fictive, pe nume Augustina, și să ne imaginăm o viață pe care ar fi putut-o avea până la 30 de ani, în linie cu primele șase etape ale dezvoltării psihosociale. Nu îi dăm Traume fiindcă e bine să vedem și impactul unor răni mai subtile.
Augustina s-a născut într-un orășel de provincie, în anul 1995, într-o familie conservatoare, cu părinți responsabili, „good enough” (există teoria lui Donald Winnicott, cum că „the good enough mom” e tot ce trebuie pentru a-l ajuta pe copil să treacă cu bine de primele etape). Tatăl muncitor și sobru, asigura stabilitatea financiară a familiei, dar nu și căldură emoțională. Mama era mai afectuoasă, dar lucrând și ea și făcând aproape toate treburile gospodărești, nu putea oferi timpul de calitate de care aveau nevoie copiii. Augustina avea o soră mai mare și se simțea stingheră pe lângă ea, văzându-se mai puțin frumoasă, deșteaptă și populară, mai ales când toată lumea din jur le compara. Se spune că fiecare copil are parte de un set diferit de părinți — fiindcă părinții se schimbă de-a lungul anilor și se manifestă diferit de la un copil la altul.
Primii ani au fost pentru ea un amestec de stabilitate și neglijență emoțională subtilă. A avut mereu toate nevoile materiale acoperite — hrană, îmbrăcăminte, un cămin curat etc. — dar nu a primit niciodată suficientă afecțiune și încurajare.
Fiindcă părinții erau mereu ocupați, încerca să nu îi deranjeze sau supere. Ca urmare, a învățat să se bazeze mai mult pe ea însăși și să respingă ajutorul extern. Îi plăcea să își dea seama singură cum funcționează lucrurile. Avea jocuri pe care le termina fără să se uite la instrucțiuni, făcea teme creative opționale și punea multe întrebări. Uneori, părinții și profesorii o criticau dacă nu respecta întocmai cerințele ori dacă lucra prea încet și meticulos. Augustina ducea mereu o luptă între autonomie și îndoială, între inițiativă și retragere. Nu îi era teamă să încerce lucruri noi, dar de multe ori ezita atât de mult, încât îi lua altcineva locul.
Nu a excelat ca sora ei în ceva anume, cu care era, în toți anii, mereu comparată, fiind înscrise la aceeași școală. Acest lucru i-a erodat stima de sine, iar atunci când chiar avea succes la ceva, simțea că nu a meritat sau că a fost prea ușoară tema.
Augustinei i-a luat mulți ani să își dea seama cine e. A experimentat cu diverse hobby-uri, s-a alăturat multor cercuri sociale și chiar diverselor comunități online. Nu simțea că se încadrează într-un loc anume și nu se regăsea în visurile părinților de a urma o anumită rută în viață. Nu știa care păreri sunt cu adevărat ale ei și care sunt influența societății.
Deși erau persoane care o plăceau și a avut câteva relații, se înconjura adesea de o fortăreață, nedorind să facă alegeri greșite, cât și din cauza mediului conservator în care a crescut. În plus, dovezile de afecțiune i se păreau suspecte; nu prea avea încredere în alți oameni, însă avea o mână de prieteni pe care se putea baza.
După studii, și-a găsit, însă, un scop: o meserie creativă, de lucru cu copiii. A reușit să facă o treabă foarte bună, să fie îndrăgită de copii și să lase un impact pozitiv în comunitate. Nu și-a dat voie să stagneze nicio clipă.
Deși încă tânără la 30 de ani, Augustina făcuse destulă muncă interioară, prin care și-a acceptat neajunsurile și îmblânzit criticul interior care, uneori, se revărsa și asupra celor dragi. În mare, și-a dat seama că are multe motive pentru care să fie mândră de ea. Și că încă avea timp să mai descopere lucruri despre ea însăși, să vadă ce îi place și ce nu, care sunt pasiunile ei și ce își mai dorește de la viață.
Ținând cont de această traiectorie, probabil tabloul de până acum al Augustinei ar arăta cam așa:
Consider că se zărește un mic progres inclusiv din etapele 7-9, iar 7 e aproape plin, chiar dacă personajul are abia 30 de ani. Tocmai acesta e farmecul. Dar este și speculație din partea mea, fiindcă sunt de părere că poți avea o viață împlinitoare încă din floarea vârstei. Și că poți manifesta înțelepciune chiar dacă nu ai ajuns încă la vârsta tipică de integrare a înțelepciunii. Până o să am resursele să cercetez personal, lansez exerciții de gândire.
Ce încerc să propun nu e diferit de teoria existentă. Ea deja afirmă că achizițiile de virtuți sau de trăsături nefavorabile au loc toată viața. Mereu apar provocări în care partea cu inițiativă din tine se confruntă cu partea ta mai sfioasă și temătoare de eșec. Sau latura ta dornică de relații profunde se luptă cu reflexele tale de autoprotecție. Psihicul tău e într-o permanentă luptă cu odgonul.
De asemenea, nu trecem de la o etapă la alta ca în misiunile dintr-un joc video, ci ne ciocnim de aceleași provocări și lecții de mai multe ori, prin care ne re-re-reafirmăm virtuțile. Asta spune deja teoria.
Practic, încerc să argumentez perspectiva Eriksonilor vizual și prin storytelling — cel puțin, această formă de vizualizare nu am mai văzut-o în alte locuri. Mă gândesc la ea de ceva vreme.
De ce? Cu cine mă contrazic? Ce vreau să demonstrez? Pentru că sunt alte teorii (sau speculații) care combat aspecte din ea, cu precădere abilitatea individului de a-și croi o viață demnă și de a fi fericit dacă nu îndeplinește anumite criterii psihosociale. Dar ele nu fac subiectul acestui articol și cred că e de ajuns să reafirm teoria aceasta fundamentală care nu specifică niciun disclaimer. Așa că de ce să îi paralizăm pe oameni în insecuritățile și traumele lor în loc să îi ajutăm să găsească tezaurul din ei?
Consider că trecem prin toate etapele și le facem pe toate până la un anumit nivel (sau complet, la modul ideal). Nu rămânem blocați undeva — minte de copil în corp de adult. Înțeleg de ce ar părea așa, în cazul unei inteligențe emoționale deficitare. Și chiar cred că unii dintre noi avem nevoie de tehnici de parenting în loc de psihologie înaltă și sofisticată; back to basics: învățat paleta de emoții, învățat comunicare eficientă și respect față de limitele celorlalți, învățat empatie cognitivă. Deci, în cazul unor traume (precum neglijența din partea părinților) sau Traume (un eveniment punctual nefast, precum abandonul) e, într-adevăr, nevoie de mai mult efort să ducem la bun sfârșit câte o etapă, pentru a combate non-virtuțile care au apucat să câștige mai multe meciuri.
Dar, privind partea pozitivă, la 30 de ani, un om poate să „absolve” deja etapa #7 — își dă tot interesul în meseria aleasă și își completează programul cu voluntariat, prin care ajută, direct sau indirect, viitoarele generații. În același timp, poate și să recupereze din etapa #5 (încă își formează personalitatea, încă încearcă diverse roluri). Și mai poate să se simtă un pic ca în etapa #8, să fi acumulat ceva înțelepciune datorită faptului că s-a expus cât a putut de mult, nu a respins viața.
Evoluția e constantă și multifațetată:
Cred că ai șansa să devii un om împlinit și matur până la finalul vieții, în ciuda unui gol din copilărie sau a unor alegeri neinspirate de mai târziu. Poate o să rămâi imatur în unele privințe, dar devii întregit și îți atingi potențialul în altele. Mi se pare chiar firesc să fim imaturi în anumite aspecte fiindcă nu avem cum să trăim toate experiențele omenești. Unui individ, de exemplu, dacă nu vrea să aleagă pentru sine rolul de părinte, automat îi va lipsi un anumit fler, instinct, cumul de abilități, schimbări la nivel neuronal — daruri pe care le dobândesc cei care devin părinți. Și trebuie să își asume absența acestor daruri. Pe de altă parte, va căpăta un set de abilități avansate în cariera sau pasiunea aleasă — lucru pe care un părinte dedicat nu îl poate face la același nivel (fiindcă avem fiecare doar 24 de ore într-o zi). Deci o doză de imaturitate și ignoranță avem fiecare; o alegere înseamnă automat eliminarea altor zeci sau sute de alegeri. E povestea smochinului din „Clopotul de sticlă”.
Dacă ai avut un start (sau un mijloc) greoi în viață, încă poți rescrie finalul
.jpg){kind=link}
„Viața este fie o aventură îndrăzneață, fie nimic. Nu există siguranță în natură și copiii noștri nu o învață. Evitarea pericolului nu este, pe termen lung, mai sigură decât expunerea.” — Hellen Keller
Mulți oameni își pierd speranța autoactualizării, fie din cauza barierelor externe, fie a limitărilor internalizate. Dar, adevărul e că, indiferent de ce obstacole ai întâmpinat, ești exact unde ai nevoie să fii în acest moment.
„You are here, and here, and a little bit here”. Pornește de aici și îndrăznește să îți croiești un drum — strategic, logic, intuitiv — până la visul care ți se pare în prezent imposibil, visul despre care te-ai convins că nu e pentru tine, că nu ești suficient de <...>.
Îndrăznește să faci greșeli, să te expui respingerii și ridicolului. Înfrângerile și respingerile nu sunt obstacole, ci doar semne de circulație, instalate special pentru tine, care te îndeamnă să încetinești, să îți reevaluezi traseul, poate să consulți o hartă și să pornești mai departe pe drumul care îți e menit.
Deși societatea poate încerca să ne eticheteze, să ne judece alegerile și trecutul, fiecare dintre noi are puterea de a-și rescrie finalul. Indiferent de barierele impuse, putem transforma durerea în înțelepciune și construi o versiune autentică și puternică a sinelui. Și avem destule teorii și terapii ajutătoare, atâta timp cât avem și un plan și îndrăznim să îmbrățișăm viața cu toate pericolele și comorile ei.
Notă: Articolul nu înlocuiește sfaturile unui specialist.